Bogdan Gîrbovan a cercetat una dintre cele mai deșertificate zone ale României, unde a căutat reflexia apei care a mai rămas în fântânile comunitare. Ne arată o realitate tot mai îngrijorătoare în privința apei de consum și un miraj fotografic și sonor – realizat în colaborare cu Vlaicu Golcea. 

Fotografia, ca mediu, se apropie uneori de miraj, un termen discutat cu Gîrbovan în drumurile sale, la temperaturi ridicate, în lunile august și septembrie ale acestui an. Mirajul e imaginea care apare prin lumina și căldura soarelui, dar dispare imediat, ne păcălește. Fotografia arată imaginea văzută prin relația de oglindire a luminii, o căutare în umbră, cum ne amintește artistul. Fântânile sunt documentate dintr-o perspectivă atipică care generează o serie de instalații utilizând fotografie, sunet, lumină. Folosind principiul reflexiei lui Arhimede, Gîrbovan ne arată, prin oglindirea luminii, ce se ascunde în hăul fântânilor.

În fotografie, fântânile devin bestiare ale antropocenului (o referință la cartea omonimă care inventariază relicve viitoare ale omului: așa cum găsim fosile de organisme preistorice, tot așa se vor găsi carcase de telefoane sau copănele de la KFC în urma noastră). Urmele lăsate de om după retragerea apei nu sunt despre cât de mult gunoi rămâne, ci despre lipsa utilității în contextul comunității. Fântânile sunt și spațiu de întâlnire, de socializare, de memorie colectivă, nu doar o sursă utilitară. Odată cu secarea lor, nu dispare doar apa, ci și o practică socială și o formă arhitecturală rurală.

Apa, în mobilitatea ei materială, tulbură în mod constant granițele care definesc posesia, proprietatea și drepturile individuale. În acest sens, apa pune accent pe bunurile comune: se opune încorsetării, insistă asupra relației. (Astrida Neimanis)

Compoziția vizuală și sonoră a expoziției vă invită să intrați într-un context deopotrivă real și fictiv, al secetei. Instalația de lightbox-uri e însoțită de lucrarea sonoră a lui Vlaicu Golcea care crează un al doilea spațiu – aural – ficționalizând de la realitățile fotografiei. El a transformat sunetul cules în cercetare într-o narațiune ce pune accent pe emoție și inversează documentarea sonoră. Artistul ne propune să ne imaginăm, cu simțurile, memoria locurilor, absența apei, spațiul părăsit, hăul fântânii care nu mai folosește la nimeni și nimic, dar a cărei resursă e atât de necesară. Suntem într-un mediu sonor care generează imagini nefamiliare, juxtapuneri de realități care devin un companion auditiv în expoziția “În căutarea umbrei”.

Însă, ce vedem și auzim aici nu e (doar) despre fântâni, ci despre resursa naturală. Națiunile Unite definesc „criza climatică ca o criză a apei, în primul rând. Îi simțim efectele prin inundații, nivelul mării, incendii și secete.” Apa din adâncuri se retrage din ce în ce mai mult, lăsând populația în dependență de sistemul de stat ori privat de alimentare, în contrast cu ceea ce ar trebui să fie o resursă naturală, liberă. 

Sud-vestul României (județele Dolj și Mehedinți) este identificat în repetate rânduri ca „zonă vulnerabilă” la secetă hidrologică și procese de deșertificare cu scăderi consistente ale debitului apelor subterane și creșteri ale aridității. Cercetarea antropologului Bogdan Iancu prezentată de jurnalista Oana Filip reconfirmă, într-un articol pentru revista DOR în 2020 și apoi pentru Scena 9în 2023, zonele geografice afectate ca urmare a sistemului de irigații și efectelor asupra agriculturii: 

Din anii ‘70 până în 2000, sistemul de irigații Sadova-Corabia (județele Dolj și Olt), un ansamblu de conducte care aducea apă din Dunăre, a irigat peste 70.000 de hectare, transformând zona dintr-un deșert nisipos în care se cultiva preponderent vița de vie, într-un paradis legumifer și fructifer. 

Încetul cu încetul, sistemul a fost abandonat, iar în prezent funcționează doar bucăți din el. Agricultura din zonă s-a transformat, la fel și mediul, iar regiunea Sadova – Corabia e azi cunoscută nu doar ca patria pepenilor de Dăbuleni, dar și ca „Sahara României”. Alături de sudul Moldovei, Dobrogei și al Câmpiei Române, este una dintre regiunile afectate de deșertificare, adică de transformarea pământurilor fertile în deșert.

Una dintre resursele despre care vorbește Judith Schalansky, autoarea cărții „Inventarul lucrurilor dispărute” este Tuanaki, o țară „fără memorie în care nu există prezentul (…) în care violența, sărăcia și moartea sunt uitate, necunoscute. (…) Nu știm să ucidem, știm doar să dansăm.” Un exemplu pe care îl includ aici, în primul rând pentru metafora – realitatea dispariției, dar și pentru că, la o simplă căutare în online, țara aceasta e defapt o fâșie de pământ înghițită de ape. În spațiul geografic de care se ocupă expoziția „vezi fântâni, dar defapt ele nu sunt” (îmi spunea Gîrbovan într-una dintre zilele de documentare) – au rămaas doar structurile, urmele fântânilor înghițite, de data aceasta, de secetă.

Astfel, mirajul despre care aminteam la început, nu e doar metaforă pentru fotografie și întâlnirea directă cu locul, ci și pentru impresia pe care riscăm adesea (încă!) să o avem, că resursele ar fi nelimitate. Oamenii întâlniți de artist ne spun că, în câțiva ani, va fi nevoie de încă zece metri de săpat în adâncuri pentru a ajunge la apă, o acțiune care presupune costuri și eforturi tot din partea sătenilor. Comunitățile precare sunt, din nou, neglijate și vulnerabile, rămânând dependente de fântâni și puțuri pe care tot ei trebuie să le execute dacă nu au acces complet la rețea centralizată. Și nu doar atât, Bodan Iancu spune că, impactul fântânilor forate excesiv, necontrolat e și asupra pânzei freatice, „pentru că fântânile forate, dacă sunt multe și neplanificate sistematic, ar putea transmite substanțe din agricultură în pânza freatică, de unde de obicei e extrasă apa potabilă pentru consumul populației locale.”

Resursa care fuge de om, din cauza consumului excesiv – nu de aici, nu de la comunitățile afectate direct, ci din alte părți ale lumii, în contexte industriale de supra-utilizare, așa cum ne arată cărțile și articolele despre urgența climatică. Efectul e în lanț, locurile fotografiate fiind minore la scară largă, dar “Căutare în umbră” e despre aici, despre spațiul apropiat ție ca vizitator și vizitatoare. Studiile legate de încălzirea globală ne mai învață un termen: seeds of good anthropocene / semințe de antropocen pozitiv. Elena M. Bennett l-a propus pentru a vorbi despre acele exemple de bună practică din comunități restrânse care se pot scala în contexte mai mari sau care, tocmai prin activitatea lor, aduc un beneficiu la nivel macro. Situațiile expuse aici sunt însă inversări ale acestui context pozitiv, semințe (pentru că și acestea pot evolua negativ) ale pierderii resursei. Dar, alegerea termenului nu e întâmplătoare, pentru că felul în care comunitatea reacționează la golul din fântână poate transforma contextul negativ într-unul pozitiv.

„În căutarea umbrei” devine, așadar, un nou punct de referință în practica artistică a lui Bogdan Gîrbovan alături de cercetări similare ca provocare fotografică și conceptuală. Așa cum seria de fotografii „Loc. Locuire. Locuință” care urmărea alte moduri de privire asupra „locuințelor” animalelor domestice – cuști, cotețe – din interior în exterior, tot așa, și proiectul în jurul fântânilor, caută să extragă, prin fotografie, imagini inaccesibile. Artistul suprapune căutarea pe o provocare tehnică fotografică cum notam la începutul acestui eseu, dar și pe fundalul jocului, un Tom Sawyer acum adult care explorează și arată cu entuziasm și curiozitate. 

Alexandra Mihali, curatoare